Visul unei nopţi de vară

 
    
Te vreau şi nu eşti.
Întind mâinile pe cearceafurile moi ale patului, te caută şi nu te găsesc.
De ce nu eşti aici ? De ce, când am atâta nevoie de tine ??
Vreau să te aud.
Vreau să îţi aud râsul de om nebun, ce îmi umplea nopţile de fericire.
Vreau să fii lângă mine şi gândurile să ne poarte pe tărâmuri numai de noi ştiute.
Vreau să fim Ileana Cosânzeana şi Prâslea cel Voinic. Ştii că îmi plac basmele şi finalurile fericite.
Mă faci şi pe mine fericită măcar în seara asta ?
E patul prea gol, ca şi sufletul meu, în lipsa ta..

Timp pierdut

Undeva în mijlocul pădurii, într-un loc ştiut numai de el, se află o casă veche, ce a aparţinut familiei lui de 200 de ani. O casă simplă, fără etaj, cu pereţi albi. Iar în jur, numai copaci seculari, ce poartă povara sutelor de ani. Natura toată parcă renaşte atunci când îi simte prezenţa. Parcă vrăjit, păşeşte cu atenţie în casa parcă uitată de timp, în locul în care a copilărit. Totul este aşa cum l-a lăsat. Chiar şi mobila e aceeaşi. Cu inima tresăltându-i de emoţie, îşi caută cu înfrigurare camera..
Goliciune şi întuneric. Miros învechit. Nori de praf plutesc deasupra fiinţei sale. Îşi roteşte ochii prin încăpere, într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri. Silueta-i dreaptă şi neregulată pare o fantasmă a morţii. Bucăţile de amintiri îşi fac apariţia, desfăşurându-se în faţa ochilor, de parcă cineva i-ar fi surprins viaţa pe un ecran de cinematograf.
În sfârşit, după atâţia ani pierduţi, îşi reuneşte spiritul cu prietenul lui, cel care l-a ajutat să treacă peste cele mai cumplite clipe: moartea mamei. De atunci, tatăl lui l-a alungat încet-încet, de parcă ar fi fost vina lui. I-a spus să stea departe de restul familiei. Şi a plecat în lume de unul singur. Dar atunci când i-a luat şi ultimul lui refugiu, sufletul i s-a sfărâmat in mii de bucăţele şi nici până acum nu a reuşit să şi le întregească.
Plimbându-şi degetele firave şi anume făcute pentru a dezmierda clapele pianului, sufletu-i plin de lacrimi tânjeşte după sunetele dulci, ca gânguritul unui bebeluş. Hm, până şi scaunul a rămas în acelaşi loc... Se aşează uşurel, ca şi când o vrajă ar fi pus stăpânire pe el, şi începe să cânte Ballade pour Adeline... la auzul notelor, sufletu-i surâde . Abia acum se simte împăcat. Oh, om ajuns la cărunteţă, fiinţa ţi-e învăluită în lumină şi pulberi ! Atâta timp pierdut...