Gânduri în miez de noapte II

Seara se lasă peste sufletul ei. Stă închisă în casă, meditând la toate tâmpeniile pe care le-a făcut din cauza lui. Se simte ca un prizonier într-o celulă, păzită de un gardian nemilos.
Cu farmecele ei, cu trupul ei firav şi cu formele-i voluptoase reuşeşte să treacă de obstacol. Fuge, plângând, la locul lor secret, sperând să-l găsească acolo.
Dorinţa ei arzătoare i se îndeplineşte. Vine înspre ea. O admiră. O îmbrăţişează. O sărută, în timp ce o mână uriaşă se ridică deasupra ei, o ridică şi o strânge. Strigă cu disperare la el să o salveze. El stă şi se uită râzând la ea.
Se trezeşte într-un lac de lacrimi, cu cămaşa udă şi cu Luna, care o priveşte îngrijorată de pe fereastră.

Gânduri în miez de noapte

Zorii zilei o prind stând întinsă pe iarba de un verde crud. În părul ei creţ şi negru ca abanosul îşi plimbă degetele puternice EL, Făt-Frumosul ei, cel mult dorit şi visat.

Cei doi privesc cerul de un albastru ce te face să-ţi pierzi minţile. Soarele ca un bulgăre auriu îi mângâie cu gingaşele-i raze. Le atinge pielea ca de catifea delicat. Se privesc, se ţin de mână, îşi jură dragoste eternă, ea plânge suspinând, el...îşi retrage uşor mâna din palmele ei albe precum laptele şi îşi ia zborul în înaltul cerului şi dispare ca o fantasmă a nopţii...

Uimită, ea se ridică încetişor în picioare, dar cade, sleită de puteri...Stă în genunchi şi plânge.
De ce aşa devreme? E prea tânăr...Şi ea şi-ar fi dat şi viaţa pentru el, ca să-i fie lui bine.