Undeva în mijlocul pădurii, într-un loc ştiut numai
de el, se află o casă veche, ce a aparţinut familiei lui de 200 de ani. O
casă simplă, fără etaj, cu pereţi albi. Iar în jur, numai copaci
seculari, ce poartă povara sutelor de ani. Natura toată parcă renaşte
atunci când îi simte prezenţa. Parcă vrăjit, păşeşte cu atenţie în casa parcă uitată
de timp, în locul în care a copilărit. Totul este aşa cum l-a lăsat.
Chiar şi mobila e aceeaşi. Cu inima tresăltându-i de emoţie, îşi caută
cu înfrigurare camera..
Goliciune şi întuneric. Miros învechit. Nori de praf
plutesc deasupra fiinţei sale. Îşi roteşte ochii prin încăpere, într-o
singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri. Silueta-i dreaptă şi
neregulată pare o fantasmă a morţii. Bucăţile de amintiri îşi fac
apariţia, desfăşurându-se în faţa ochilor, de parcă cineva i-ar fi
surprins viaţa pe un ecran de cinematograf.
În sfârşit, după atâţia ani pierduţi, îşi reuneşte
spiritul cu prietenul lui, cel care l-a ajutat să treacă peste cele mai
cumplite clipe: moartea mamei. De atunci, tatăl lui l-a alungat
încet-încet, de parcă ar fi fost vina lui. I-a spus să stea departe de
restul familiei. Şi a plecat în lume de unul singur. Dar atunci când i-a luat şi ultimul lui refugiu,
sufletul i s-a sfărâmat in mii de bucăţele şi nici până acum nu a reuşit
să şi le întregească.
Plimbându-şi degetele firave şi anume făcute pentru a
dezmierda clapele pianului, sufletu-i plin de lacrimi tânjeşte după
sunetele dulci, ca gânguritul unui bebeluş. Hm, până şi scaunul a rămas
în acelaşi loc... Se aşează uşurel, ca şi când o vrajă ar fi pus
stăpânire pe el, şi începe să cânte Ballade pour Adeline... la auzul
notelor, sufletu-i surâde . Abia acum se simte împăcat.
Oh, om ajuns la cărunteţă, fiinţa ţi-e învăluită în lumină şi pulberi !
Atâta timp pierdut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu