Fac ce fac şi
iar sunt frustrată. Nu ajung niciodată să fiu şi eu fericită, ca alţii. M-am
săturat să plâng în fiecare zi, să fiu luată de proastă şi, de fiecare dată
când ceva îmi bucură sufletul gri, să mă trezesc că cineva mi’a spart norişorul
de puf pe care stăteam. Singura mea plăcere e când stau şi citesc. Citesc,
nene, de mai-mai că mănânc cărţile. De ce ? Pentru că e singurul moment din zi când
pot să evadez, să trăiesc aceleaşi sentimente ca protagonistul romanului: să iubesc, să urăsc, să fiu fericită,
să fiu iubită. Adică să am tot ceea ce viaţa de zi cu zi nu îmi oferă. Numai că
treaba asta nu durează toată viaţa. Urăsc să ies din transă, să realizez că ce
am simţit n-a fost în viaţa reală. Amăgire... numai de asta am parte de ceva
timp încoace. În situaţiile astea, ajungi să regreţi ziua în care te-ai născut.
Sunt geloasă pe oamenii fericiţi. De
fapt, nu. Îi urăsc. Nu suport...ştiind că eu nu am parte de aşa ceva.
Se zice că trebuie să te bucuri că ai
familia aproape. Că sunt fericirea părinţilor mei. Şi aşa e. Aş face orice
pentru ei. De curând, mi-a fost pusă o întrebare care m-a băgat în ceaţă.
Pentru că şi eu mă gândesc de ceva timp la răspuns. “Cum ai răspunde dacă tatăl tău te
întreabă vreodată : ce
faci tu dacă murim noi?”. Cred că … aş muri şi eu dacă nu ar mai fi ei.
Oare
cât va mai trebui să suport situaţia asta care mă scoate din minţi?
