You left...

Nu credeam vreodată că aş putea să prezic viitorul dar.. iată că am făcut-o. Sau...poate e o întâmplare, o coincidenţă. Sau poate că te cunosc mai bine decât îmi imaginez eu. Prea mulţi de 'sau poate'. M-am săturat de incertitudinea asta.


De ce nu putem fi siguri niciodată de ceea ce simţim ?


Din ziua în care ai plecat mi-am dat seama că tu te vei schimba. Că vei cunoaşte alţi oameni. Că pe mine mă vei exclude încet-încet din sufletul tău. Că îţi vei forma alte amintiri. Atunci, am spus că sunt geloasă. Nu, m-am minţit singură. Nu gelozia îmi întuneca sufletul şi mintea, ci durerea, la gândul că eu nu voi mai conta deloc. Că voi fi doar o pagină îngălbenită de timp, din trecutul tău.


Acum..acum suntem doi străini care se salută din politeţe. Atât ne-a mai rămas. Pentru mine, e cât se poate de clar că sunt în plus undeva unde contam, câtuşi de puţin.

Frustrări...

         

          Fac ce fac şi iar sunt frustrată. Nu ajung niciodată să fiu şi eu fericită, ca alţii. M-am săturat să plâng în fiecare zi, să fiu luată de proastă şi, de fiecare dată când ceva îmi bucură sufletul gri, să mă trezesc că cineva mi’a spart norişorul de puf pe care stăteam. Singura mea plăcere e când stau şi citesc. Citesc, nene, de mai-mai că mănânc cărţile. De ce ? Pentru că e singurul moment din zi când pot să evadez, să trăiesc aceleaşi sentimente ca protagonistul romanului: să iubesc, să urăsc, să fiu fericită, să fiu iubită. Adică să am tot ceea ce viaţa de zi cu zi nu îmi oferă. Numai că treaba asta nu durează toată viaţa. Urăsc să ies din transă, să realizez că ce am simţit n-a fost în viaţa reală. Amăgire... numai de asta am parte de ceva timp încoace. În situaţiile astea, ajungi să regreţi ziua în care te-ai născut.

         Sunt geloasă pe oamenii fericiţi. De fapt, nu. Îi urăsc. Nu suport...ştiind că eu nu am parte de aşa ceva.

         Se zice că trebuie să te bucuri că ai familia aproape. Că sunt fericirea părinţilor mei. Şi aşa e. Aş face orice pentru ei. De curând, mi-a fost pusă o întrebare care m-a băgat în ceaţă. Pentru că şi eu mă gândesc de ceva timp la răspuns. “Cum ai răspunde dacă tatăl tău te întreabă vreodată : ce faci tu dacă murim noi?”. Cred că … aş muri şi eu dacă nu ar mai fi ei.

Oare cât va mai trebui să suport situaţia asta care mă scoate din minţi?  

Darkness

            Câmp. Noroi. Norii gri, încărcaţi, îşi revarsă lacrimile greoaie peste întreaga fire. Vântul îşi înfige ghearele nemiloase şi negre în tine. E aşa frig, încât simţi cum acele de gheaţă îţi străpung pielea.

         Aleargă. Picioarele lovesc cu putere noroiul abia format. Stropii negri sar peste tot, împroşcându-i tenişii roşii. Din când în când, se mai uită înapoi, să vadă dacă mai este urmărită. Cade, ca un bolovan. Blugii ei, şi-aşa rupţi, se sfâşie şi mai tare la contactul cu solul. Rămâne cu genunchii dezgoliţi. Se vede înconjurată. No way out...

         O pereche de ochi căprui o ţintuieşte cu privirea. Un corp cu forme perfecte se conturează în penumbră. Tăbară pe ea, să o secătuiască de puteri... să-i mănânce sufletul... să o lase cu Nimic. Alte perechi de ochi se aprind ca felinarele împrejurul ei.

         Ce vor de la ea ? Deja le-a oferit totul, pe o tavă de aur, tot ce au vrut, tot ce au avut nevoie. Acum, că au răpus-o, să o lase măcar să se ducă în linişte. Nu e nimeni care s-o salveze de ce şi-a făcut cu mâna ei. 

Toţi cei care erau lângă ea odată au venit să o vadă cum îşi dă ultima suflare.

..

Te simt...simt cum fiinţa ta îmi cuprinde corpul. Îţi simt respiraţia sacadată pe trupu-mi toropit. TU îmi alinţi fiecare centimetru de piele, iar simţurile mele o iau razna. Dar, când mă întorc spre tine, tu te descompui uşor într-o negură deasă, iar degetele-mi palide te caută disperate...Unde ai dispărut? Ştii bine că tu eşti drogul meu. Inima mea o caută pe a ta, ochii mă păcălesc, sufletul meu a câştigat! Te-am recompus, bucăţică cu bucăţică. Am reuşit să-ţi ating singurul lucru care te ţine în viaţă: sufletu-ţi plin de tristeţe...De-acum, nu mai ai unde să pleci; eşti captivul sufletului meu...

Sentimente înăbuşite

     

       De ceva timp, mă chinui să scap de nişte sentimente pe care chiar nu le mai pot ţine ascunse. Stau acolo, într-un buzunar ascuns al minţii mele de om cu probleme la mansardă. 

       Pleci. Paşii tăi îşi urmează cursul normal. Nu mai suntem copii, iar pentru tine a venit vremea să îţi vezi de viaţa ta. Şi sunt geloasă, pentru că ai să ajungi să cunoşti alte persoane care îţi vor schimba viaţa şi încet-încet, ai să mă excluzi din sufletul tău. Asta mă doare cel mai mult, faptul că până acum, AM FOST o piesă  importantă, zic eu, în ceea ce ai făcut tu, AM FOST o parte din trecutul tău. 

       Dar, asta e. Trebuie să ne maturizăm, să lăsăm totul în urmă. Deşi îmi pare rău...

Heartless

           Uneori, chiar mi-aş dori să fii atent la versurile cântecelor care îmi plac. Pentru că de ceva vreme, cam toate au legătură cu tine. Şi mă sperie chestia asta. Nu vreau să simt! Nu, nu vreau să împart cu nimeni sentimentul ăsta care te face să te simţi în al nouălea cer. Nu, nu cu tine. Nu. M-am ars de prea multe ori şi mi-a luat destul de mult să refac puzzle-ul. 
           Everybody lies. Şi tu te numeri printre ei. M-ai făcut să mă simt bine, chiar dacă ştiam că minţi. EU te-am lăsat să minţi. Pentru că ştiam că, odată ieşit la iveală, adevărul doare. Şi doare al naibii. De parcă cineva ţi-a înfipt o săgeată în inimă. Heartless. E tot ce pot să zic despre persoana ta. 
           

Bucăţi de suflet

            Ţi-ai făcut un obicei crud. Îţi place la nebunie să îmi frângi sufletul în mii de bucăţele, ca mai apoi să mă priveşti rânjind, cu o mutră victorioasă, cum mă chinui să le strâng şi să mă fac om iar. Şi să simt ceva. Dar nu, roata se întoarce şi e rândul tău să faci asta. De data asta, eu voi avea mutra aceea satisfăcută atunci când îţi voi ascunde lipiciul. Să te chinui şi tu. Să vezi cum e când încerci să te refaci după "operaţii" de genul ăsta. Până atunci, sper să îţi fie viaţa un calvar!

            La final, o melodie care n-are nicio legătură cu cele de mai sus. XoXo!

Passion

1. Litoral România (Eforie Sud)

2. Predeal

3. Râşnov

4. Tecuci

5. Poiana Sărată (aprilie)

6. Peştera Urşilor

Frustrări

          Am ajuns să nu mai pot. Să nu mai pot avea încredere în nimeni. Să îmi doresc să dispar o zi de pe faţa Pământului. Pur şi simplu, nu mai pot. Cunoşti sentimentul ăla de înfrângere? E aiurea. Te simţi ca şi cum eşti în ringul de box şi adversarul tău tocmai te-a făcut K.O. şi tu cazi, încet-încet, puterile te lasă şi nu mai eşti în stare să te ridici şi să-i dai nemernicului un pumn în faţă. E dur să te simţi aşa. Doare. Cumplit. Simt cum îmi vine să îl iau şi să îl strâng de gât pe nemernic. Abia acum realizez cât de rău am ajuns. Să îmi doresc să îl strâng de gât? :)) Mă rog. Măcar mi-am descărcat frustrarea scriind :).

         Ca o încheiere, voi posta videoclipul de la o piesă care îmi place foarte mult.

Dorinta

Vară, cald, mă toropesc în casă. Aerul condiţionat parcă nici n-ar exista. Îmi simt fiecare picătură de transpiraţie cum se scurge pe trupu-mi înfierbântat. Sângele îmi vibrează în vene, parcă ar vrea să explodez. Întregul trup mă îndeamnă să iau primul tren cu destinaţia : litoral şi primul prieten care îmi iese în cale, să stam cu cortul pe plaja şi de aici să nu ne pese de absolut nimic.



Parcă-s nebună. Am un chef nebun să alerg desculţă pe plaja rece, la ora asta târzie din noapte, să urlu de fericire şi să mă arunc în apă, să simt fiecare val cum îmi biciuie pielea. Corpul meu să facă dragoste cu apa. Să uit de toate relele, de toţi oamenii pe care i-am cunoscut, să fim doar noi doi, fără bani, fără nimic. Doar cu hainele şi costumele de baie pe noi. Poate nici chiar costumele. Naked, frate. Să simt razele Soarelui cum mă gâdilă uşor. Să mă doară în cur de tot ce se întâmplă pe planeta asta. Să fiu şi eu măcar o dată egoistă fără să îmi zică nimeni nimic. Poate aşa m-aş elibera şi eu de tot răul pe care l-am adunat în mine din cauza lor. Şi părinţii? Să nu-şi mai facă atâtea griji în privinţa mea. Să plec şi să le las un bilet : “Sunt bine, n-am nevoie de nimic, doar să mă lăsaţi în vara asta să-mi fac de cap. Va pupă Andreea!”


Libertate, frate! Şi MAREA e singura care îmi poate oferi un adăpost.

Happiness..

Din nou, zorii dimineţii o prind stând întinsă pe iarba de un verde crud ce te îndemna să o mângâi, la locul ei preferat. Razele soarelui de dimineaţă se joacă în părul ei negru ca abanosul. Se gândea la Prinţul ei perfect, călare pe un pur-sânge arab, alb ca spuma laptelui. Alb-negru, combinaţia clasică. Omul ăsta e prea perfect pentru ea, care mereu greşeşte din prostie. Şi-ar dori să îl aibă în preajmă, să îl simtă mereu, să îl strângă în braţe atunci când se simte singură. Atunci, culorile lor clasice s-ar contopi şi ar forma un tot întreg.
   Pur şi simplu adoră ziua aceea în care totul a luat naştere. Şi-a găsit în sfârşit un ţel pentru care să lupte, un motiv pentru care să trăiască, pentru tot ceea ce înseamnă "EL"... Îl iubeşte pur, sentimentele ei pentru EL sunt cele mai pure posibile. EL o ajută să respire, e aerul cel mai curat pentru ea.
   Se ridică  de pe iarbă, iar graţioasa-i făptură, înveşmântată în văluri albe ca zăpada, pluteşte în vârtej prin labirintul plin de delicii al pădurii. Se mişca asemeni acelor fiinţe radioase, închipuite pe cărările însorite ale Paradisului. Tăcerea se aşternea peste sufletul ei, care se simţea ca într-o biserica pe înserate. Deodată, scoate un ţipăt de bucurie. Acel sunet jalnic părea în armonie cu liniştea meditativă ce domnea peste întreaga fire.
  E aici, chiar Prinţul ei! O priveşte ca pe cel mai râvnit diamant din lumea asta, cu ochii lui negri şi mari, învăluind-o în iubire. O strânge în braţele lui puternice, totodată protectoare şi îi şopteşte suav la urechiuşa ei un "Te iubesc!". E cu ea acum şi nimeni şi nimic nu îl va putea lua de lângă ea. Cele două jumătăţi s-au unit acum, contopindu-se într-o singură inimă ce va continua să bată pentru o eternitate...

Nu...

Şi iată că acel minunat anotimp a trecut. Amintirile ei îţi vor rămâne în adâncul inimii.
Şi începe din nou şcoala. E o nouă etapă din viaţa mea : liceul. Îmi este foarte greu să mă acomodez cu noii colegi! Nu-mi vine să cred că a trecut o săptămână şi nu am reuşit să le reţin numele. Mi-e frică!
Mi-e dor de vechiul colectiv, mi-e dor de banca mea, mi-e dor de pauzele lungi în care aveam timp să fac orice!
Da, mi-e dor de foştii colegi! Pentru că am fost colegă cu mulţi dintre ei încă din clasa I şi m-am ataşat foarte mult de ei.
Mi-e foarte greu să mă adaptez în liceul ăla. Şi mă consolează faptul că nu sunt singura aflată în postura asta!Urăsc să mi se spună că am ales acest liceu pentru că e mama acolo, ca să am pile. Pur şi simplu, am crezut că e cea mai bună alegere. 
Profii? Nu sunt aşa cum credeam. Profu' de mate mă torturează. Toţi se uită numai la mine, se aşteaptă ca eu să fiu un geniu, să ştiu răspunsul la toate întrebările lor, la care, bineînţeles, că nu sunt atentă de foarte multe ori. Mintea îmi fuge la vară, vacanţă, apa limpede a mării, la razele de soare care se jucau în părul meu negru ca abanosul, la jocurile copilăriei, pe care le-am retrăit în această vară. Pur şi simplu uitasem cum e să fii copil! Şi am doar 15 ani...Cred că m-am maturizat mult prea devreme!

De ce?

De ce nu o mai suportă nimeni? De ce se comportă ca şi cum ar fi cea mai frumoasă şi talentată de pe Terra? Tu chiar nu realizezi că toată lumea te urăşte? Că toţi fug din calea ta? Te-ai gândit vreodată că dacă ţi-ai schimba comportamentul şi ai mai renunţa la fiţele astea de 2 bani ai putea avea mult mai mulţi oameni în jurul tău care să te accepte aşa cum eşti?
M-am săturat de tine! Aşa cum aproape toată lumea s-a săturat de ifosele tale.
Grow up! Nu te mai comporta ca un copil! Dacă tot te lauzi că lumea te consideră foarte matură, atunci nu-i face să le pară rău că au zis asta!
De când te cunosc, niciodată nu te-ai comportat aşa cum te comporţi acum.
Eu încă mai sper să te deştepţi...Mai bine mai târziu decât niciodată!

Pentru ea

M-am gândit să-i dedic ei o postare, în semn de recunoştinţă pentru tot sprijinul pe care mi l-a oferit, pentru suportul pshic. Chiar dacă e departe, mereu ştie să mă calmeze şi să mă facă să mă simt bine.
Ce îmi place la ea? Tot. Până şi defectele ei le ador, chiar dacă pentru unii sunt urâte. Aşa e ea. Nu o poţi schimba. E încăpăţânată şi îmi place asta. Îmi place zâmbetul ei pur, vocea ei de copil, râsul ei l-aş recunoaşte oriunde. Încă îmi răsună în minte.
De ce o ador? Pentru că e o nebună, mai nebună decât mine. Ne completăm. Ştiu că unii sunt invidioşi că ne înţelegem atât de bine, chiar mă bucur. Să le dea bunul Dumnezeu şi lor pe cineva aşa, ca ea.
O ador. Ştiu că am mai zis asta, nu-mi pasă. E blogul meu şi o zic de câte ori vreau.
E cretina mea şi aşa va rămâne toată viaţa. 
Mulţumesc pentru tot! >:D<

Gânduri în miez de noapte II

Seara se lasă peste sufletul ei. Stă închisă în casă, meditând la toate tâmpeniile pe care le-a făcut din cauza lui. Se simte ca un prizonier într-o celulă, păzită de un gardian nemilos.
Cu farmecele ei, cu trupul ei firav şi cu formele-i voluptoase reuşeşte să treacă de obstacol. Fuge, plângând, la locul lor secret, sperând să-l găsească acolo.
Dorinţa ei arzătoare i se îndeplineşte. Vine înspre ea. O admiră. O îmbrăţişează. O sărută, în timp ce o mână uriaşă se ridică deasupra ei, o ridică şi o strânge. Strigă cu disperare la el să o salveze. El stă şi se uită râzând la ea.
Se trezeşte într-un lac de lacrimi, cu cămaşa udă şi cu Luna, care o priveşte îngrijorată de pe fereastră.

Gânduri în miez de noapte

Zorii zilei o prind stând întinsă pe iarba de un verde crud. În părul ei creţ şi negru ca abanosul îşi plimbă degetele puternice EL, Făt-Frumosul ei, cel mult dorit şi visat.

Cei doi privesc cerul de un albastru ce te face să-ţi pierzi minţile. Soarele ca un bulgăre auriu îi mângâie cu gingaşele-i raze. Le atinge pielea ca de catifea delicat. Se privesc, se ţin de mână, îşi jură dragoste eternă, ea plânge suspinând, el...îşi retrage uşor mâna din palmele ei albe precum laptele şi îşi ia zborul în înaltul cerului şi dispare ca o fantasmă a nopţii...

Uimită, ea se ridică încetişor în picioare, dar cade, sleită de puteri...Stă în genunchi şi plânge.
De ce aşa devreme? E prea tânăr...Şi ea şi-ar fi dat şi viaţa pentru el, ca să-i fie lui bine.